Vineri seara a venit in vizita o colega de serviciu cu fetita ei de 1 an si 3 luni. Cea mica, curioasa, a inceput sa deschida toate dulapurile, inclusiv pe cel de farfurii. A luat un castron de ceramica si nu a apucat sa faca nici doi pasi ca s-a impiedicat si a cazut. Castronul s-a facut tandari, iar fetita s-a taiat la minuta. Eu m-am panicat asa de tare incit imi era si frica sa ma uit. Mama ei, in schimb, mai cerebrala s-a uitat si mi-a cerut ceva de dezinfectat si un plasture. Eu o tot intrebam daca nu vrea sa mearga la spital si ma invinovateam in gindul meu ca nu am fost in stare sa-i iau castronul. Nu era de mers la spital, dar fetita singera continuu si nici cu plasture nu voia sa stea. La un moment dat s-a oprit singerarea si cea mica si-a continuat joaca, iar mama fetitei incepuse sa-mi povesteasca ceva... Ceva din care eu nu-mi amintesc absolut nimic. Chiar si acum ma intreb oare ce mi-o fi spus ea timp de jumatate de ora?
Oare părinţii noştri, dar mai ales bunicii, se panicau la fel de mult în vremurile din urmă? Nu vorbim de iresponsabilitate, nicidecum, ci de faptul că aveau tăria şi înţelepciunea de a vedea imediat cât de mare e "buba", ştiind când e cazul să acţioneze prompt şi când e cazul să muştruluiască blajin. Părinţii mileniului III, mă regăsesc şi eu printre ei chiar dacă fiica mea e mare acum, sunt mult mai panicaţi şi stresaţi, mai ales că tv-ul şi internetul abundă de ştiri cu părinţi decăzuţi din drepturi pentru că n-au avut grijă cum se cuvine de copiii lor.
RăspundețiȘtergereNu se pune problema în cazul nostru, dar vedem asta zilnic. Îţi aduci aminte că-n copilărie, după vreo căzătură zdravănă, după o julitură deloc frumoasă, o arsură la vreun deget ce a stat mai mult de trei secunde pe plită ori în situaţii asemănătoare, că mama ori bunica pupa "ca să treacă buba" şi parcă totul trecea?
Offf, m-a întrebat un copil într-o zi la biserică dacă ştiu care-i cea mai grea meserie din lume. I-am răspuns fără să clipesc că aceea de părinte, indiferent că-i mamă sau tată, căci atunci când eşti părinte nu ai program fix de lucru ci eşti prezent (trebuie să fii) mai tot timpul lângă copil, nu ai remuneraţie pentru asta, ci plata îţi va fi făcută peste ani, prin faptele celui pe care-l creşti, nu ai concediu, ci bucuria şi odihna ţi-o găseşti în râsul şi năzbâtiile copiilor şi tot mai departe.
Am scris o grămadă, sper să-mi fie iertat. :D Z
Zi bună ţi binecuvântată ţie şi cititorilor tăi, Amedeya!
Mare dreptate aveti!! Dupa ce am citit ce mi-ati scris gindul mi-a fugit iute in copilarie. Ce le-am facut eu si fratele meu parintilor mei?
Ștergere1. Ne-am spart de vreo 2-3 ori capul. Si eu si fratele meu sintem cusuti. Cine ne tinea de mina la spital? Evident, tata! Tin minte ca a spus, saracul, ca i s-au dus vreo doi ani din viata cind alerga cu noi in brate pe holurile spitalelor. Unde mai pui ca atunci cind si-a spart fratele meu capul, tata isi repara masina... Dar a imprumutat de la un vecin si a plecat asa murdar spre spital.
2. Veneam acasa de la joaca, in mod constant, cu julituri. Mama avea mereu in casa dezinfectante si prafuri.
3. Am cazut de prin copaci, de pe bicicleta, de pe sanie... Daca ne duceam in casa cuminti si stateam in pat, stia mama ca am facut ceva iar.
E grea meseria de parinte. Pe nasa mea de cununie care are 4 copii am intrebat-o: e greu cu 4? Si mi-a raspuns: e greu, dar nadajduiesc la mintuire.
Eram convins că n-ai să mă contrazici. Mai mult, bag seama că ai venit cu exemple în plus, bucurându-ne, dacă pot zice aşa, pe noi, cititorii, cu amintiri din copilăria ta. Dacă ar fi să povestesc amintirile copilăriei mele (suntem 5 fraţi, băieţi toţi) aş scrie un roman. Vai, nici nu-ţi poţi închipui. :))
ȘtergereSa mai scapati cite o intimplare pe blog. Ne face bine sa ridem un pic. :)
Ștergere:) E greu cu piticii astia!
RăspundețiȘtergereE greu, mai ales cind nu sint ai tai. Cel putin asa mi-a spus mamica fetitei! :) Si inclin sa-i dau dreptate tinind cont de reactiile pe care le-am avut amindoua. :)
Ștergereaiuritoare întâmplare... cred că te-ai aflat sub un puternic şoc - şi eu aş fi fost profund afectată de acea rănire a micuţei exploratoare ... nu îmi place comportamentul mămicuţei ei - ar fi trebuit să nu se ajungă la expediţia de explorare a sertarelor din casa ta... ciudat stil de educare!
RăspundețiȘtergereCred ca cea mica m-a vazut pe mine cum am deschis dulapul si l-a deschis si ea. Acasa la ea, dulapurile sint sigilate sa nu poata fi deschise, dar la mine... Bine ca a trecut! :)
ȘtergereCred ca e mai simplu cand e copilul tau:), nu ai cum sa te pierzi, era o zgarietura, dar sunt copii care isi reteaza degetele cu totul si mame pe faza care le pun intr-o punga cu gheata si le salveaza. Eu in genere nu ma pierd deloc, devin robot, fac totul fara sa gandesc, mecanic in situatii de criza. Cand criza trece, ma asez jos si jelesc ca la mort:), redevin om:)
RăspundețiȘtergereAsa mi-a spus si mamica fetitei: cind e copilul tau, altfel reactionezi. Cind a trecut criza, eu in loc sa pling sa ma descarc, ma gindeam: vai, bine ca nu s-a taiat la fata, bine ca nu s-a taiat mai adinc si tot asa. Piticii astia mici sint asa imprevizibili!
ȘtergereSi eu ma bucur. Cea mica a ramas la noi pina luni, dar am pazit-o ca pe ochii din cap. Am suferit mult cind a plecat. A ramas casa goala! :)
RăspundețiȘtergereFrica e cel mai mare dusman al meu si cel mai grav am transferat-o si copilului; frica blocheaza ratiune, reactii, imi duce la somn prost, agitatie, ba mai mult acum sunt niste articole ca arata ca... de aici multe problemele medicale si sunt convinsa!.
RăspundețiȘtergerePanica nu ma ajuta si sunt sigura ca stramosii nostri erau mai calmi.
Am gasit vreo solutie? Nu. cauze? ehe...
Fiica mea e nazdravana: are capul de 2 ori cusut. Acum sunt mai linistita, tin in casa leucoplast si pansament, nici macar dezinfectant nu mai folosesc.
Dar si eu avui vreo 2 ani dulapurile lipite cu scoch :)))
Si eu sint prietena buna cu frica! Nu numai cind vine vorba de copii, ci si asa in general. Am niste stari anxioase uneori... Al meu, in schimb, de sot vorbesc, nu prea cunoaste sentimentul. El le ia pe toate cu calm si nu se panicheaza. Uneori nu pot sa-l inteleg. Cred ca datorita lui a fost scos proverbul cu "tara arde si baba..." :))
Ștergerela mine frica e dusman, as vrea sa scap de ea, sa o scot din mine. Imi distruge reactii, si mai ales sanatatea - e un blocant rational etc.
ȘtergereSper sa o pot scoate cumva...
Eu incerc sa-l copii pe sotul meu. Sper ca niciodata sa nu ajunga el sa ma copie pe mine! :)
ȘtergereAcasa, ai mei erau panicosi amindoi. Daca pateam ceva, nu stiam cui sa-i spun si cui nu. Amindoi se tulburau tare repede.
Eu am macar un model! :)
Probabil nu îți mai amintești din cauză că te-ai gândit mult la întâmplarea cu castronul.
RăspundețiȘtergereCopiii pățesc mereu câte ceva când sunt mici. Eu am un frate vitreg, are 4 ani acum, dar îmi amintesc de zilele în care abia învățase să meargă și el voia să fugă. Mie îmi era frică să îl las, aveam așa o spaimă când îl vedeam că fuge prin curte mai ales că erau și pietre pe jos...dar mama lui nu avea nimic, își făcea liniștită treaba. :)) Deci...probabil mamele sunt obișnuite.
Da, cei mici sint asa de imprevizibili! Si mama fetitei isi face linistita treaba: gateste, face treaba prin curte, impatureste haine in alte camere, spala prin baie si nu ia niciodata fetita cu ea. Cea mica vine singura, se joaca, mai pleaca. Sper sa am si eu aceeasi atitudine cind voi fi mamica! :)
ȘtergereBine ca a trecut totul cu bine! Unoeri numai Dumnezeu ii pazeste. Vezi ca ati fost doua femei acolo si tot s-a intamplat neprevazutul. oricat ai fi de vigilent, daca e sa se intample, se intampla.
RăspundețiȘtergereCum sa nu!! Exista un Dumnezeu al celor mici. Uneori ma cutremur numai cind vad cum trec razant pe linga un perete sau cum cad si se ridica in aceeasi secunda.
ȘtergereCred ca te-ai speriat pentru ca ai vazut sange si da, pentru ca nu era copilul tau.
RăspundețiȘtergereFetita era in grija mamei ei si n-ai fost vinovata de nimic, totusi, te-ai simtit asa (ciudat, insa explicabil, te inteleg perfect).
Am o nepotica micuta, de 2 ani si mereu cand suntem numai noi doua simt o MARE responsabilitate, mai mare decat daca ar fi fost copilul meu, din doua motive:
- sa nu i se intample nimic rau pentru ca o iubesc,
- sa nu i se intample nimic rau pentru ca m-as simti foarte vinovata fata de parintii ei.
Vina simtita e dubla atunci cand nu e copilul tau.
Asa m-am simtit si eu. Fetita a ramas la noi peste week-end si am pazit-o ca pe ochii din cap!! Ea e cumintica tare si patania cu castronul a fost pur si simplu o intimplare. :) Recunosc ca am avut mult mai multa grija de ea dupa ce s-a taiat decit as fi avut daca nu ar fi patit nimic.
ȘtergereDraga Amedeya, te-am nominalizat la o leapsa, daca ai timp si chef. :) Ioana
RăspundețiȘtergereCu mare, mare drag! :)
Ștergere